A fost odata… in Romania (III)

Locatia curenta::/, Povestile Matildei, Romania/A fost odata… in Romania (III)

A fost odata… in Romania (III)

“Daca nu stii exact unde vrei sa ajungi, orice drum te va duce acolo”
 

A doua zi ne-am trezit destul de tarziu, de inteles dupa o asa furtunoasa noapte. Ne simteam insa odihniti si gata pentru drum. Hmm sigur, gata insa mai sunt si bagaje de strans. Dupa mai bine de o ora de impachetat calagalacul chiar reusim sa ne si miscam… Las’ ca o sa devenim mai buni si la asta.
Planul vag pentru astazi era sa ajungem “undeva la Dunare”. Optiunea numarul unu ar fi fost sa mergem inainte pe drumul neasfaltat si sa iesim in spre Cerna Sat si apoi Herculane. A doua optiune era sa ne intoarcem pe bucata asfaltata din DN66A pana in Petrosani si de acolo sa trecem muntii prin Valea Jiului. Incepator, pe o motocicleta de strada cu bagaje si pasager… ma gandesc ca e mai intelept sa aleg varianta a doua. Fac asta nu insa fara sa ma uit cu jind spre drumul salbatic ce se pierde in stanga spre munti si imi promit ca ma intorc pe acolo cu ceva mai potrivit pentru off-road. Amaraciunea insa imi trece repede cand incep serpentinele asfaltate impecabil. Mai trecusem si aseara pe acolo insa atunci, stresat poate de gasirea unui loc de campat si obosit dupa o zi de condus, nu ma bucurasem cu adevarat de curbe. Acum insa….

Atentie la caprioare :

Drumul era complet pustiu…

Cand au refacut drumul au prevazut inclusiv podete peste maulul Jiului de Vest(mult inaltat) pentru a putea sa treaca animalele dintr-o parte in alta.

Desigur daca nu ar fi modernizat drumul, animalele ar fi continuat sa treaca pe unde ar fi vrut si nu ar fi avut nevoie de “ajutor”. Dar sa nu intram in controverse.
Nu vroiam sa parasim acel loc fara sa vizitam, macar rapid si Cheile Butii. Asa ca am facut stanga la un moment dat pe un drum de piatra si nu ne-a parut rau cand dupa 2-3 kilometri am ajuns la destinatie. Dupa un mic dejun bine-meritat la Cana Cheile Butii am luat-o pe jos pe traseul ce ducea in chei. Tare frumoase locurile cu atat mai mult cu cat “poteca” trecea exact prin apa. De fapt poteca nu prea exista deloc… iti alegeai singur drumul din bolovan in bolovan. Desigur ca eu am reusit sa ajung putin si in apa dar hei a fost a doua invioare.



Si daca ajungeti pe acolo, va recomand cu mare caldura papanasii cu dulceata de afine. O sa va mearga bine toata ziua daca mancati asa ceva.

Am continuat trecand din nou prin Uricani, Lupeni, Vulcan si celelalte orase miniere de pe langa Petrosani. M-a incercat un sentiment ciudat prinvind aceste locuri acelea. Martori ai unei glorii apuse, locuitorii ce inca au mai ramas in zona s-au adaptat cum au putut noilor conditii “capitaliste”. Extraordinar contrasul dintre verdele viu al naturii divine si cenusiul decadent, mort al “naturii” create de om.



Socialismul a decis ca oamenii au nevoie de blocuri falnice din beton pentru a fi fericiti. A venit revolutia si constructiile s-au oprit, exact asa cum au fost surprinse de evenimente. A venit capitalismul si deplangand “vechile” concepte, a decis ca oamenii au nevoie de informare si divertisment pentru a fi fericiti. Asa au aparut vechile cladiri antenele parabolice precum cipercile crescute pe un vechi trunchi putrezit. Acum oamenii sunt cu adevarat fericiti. Traiesc in aceleasi blocuri ceausiste dar au acces la libertate frate. Direct, via satelit.

Intr-o zi de luni a vacantei, copiii se jucau cum si unde apucau. Si cum totusi trebuie sa existe un echilibru in toate, acesti copii, desi traiesc in blocuri negre, iesind pe balcon vad muntii falnici. Ramane ca si ei sa creasca la fel. Precum muntii.

Era deja pranz cand ne-am hotarat sa plecam mai departe si sa urmam firul Jiului spre sud. Nu mai fusesem de cativa ani prin acest defileu si nu prea imi mai aduceam aminte mare lucru. A reusit insa sa ne surprinda placut. Desi asfaltul pe alocuri nu era prea bun, peisajele compensau ( as spune ca sunt mai frumoase decat pe Valea Oltului ) iar calea ferata ce aparea mereu sus jucandu-se intre versanti prin tunele si viaducte, ne amintea parca de faptul ca a existat si la noi o vreme cand se construia temeinic si altceva decat cutii de chibrituri pentru soareci socialisti. Ma intreb cu ce costuri ( de timp si bani ) s-ar mai face asa ceva in zilele noastre…


Ajunsi in Targul Jiu ne invartiram putin prin parcul lui Brancusi, vazuram poarta sarutului da’ nu am vrut sa ne tucam si noi acolo asa cum faceau atatia altii. Ne multumiram cu o poza la Masa Tacerii. Tiii ca bine era acolo la masa aceea. A tacerii. Adica unde se tacea. Da’ pana la urma o trebuit sa plecam s-apoi fata mea atat a asteptat:
-Unde mergem de aici? ce facem?
-Mergem la Dunare. Sa vedem insa pe unde dormim.

Mergem. Dar pana sa plecam din parc Andreea isi suna o colega care era de pe langa Drobeta Turnu Severin. Aflam noi cum e drumul… aflam ca mama ei sta intr-un sat la 5 km de Drobeta… aflam ca are gradina faina si deja campatul in spre Orsova parea un lucru mai putin atragator. Mai aflam ca din fundul gradinii dai direct in Dunare si ca s-ar vedea tare frumos apusul de acolo si deja gandul de a trece mai departe de Drobeta parea total nepotrivit. Bun sa mergem la mama Danielei atunci.

Drumul national 67 Targul Jiu – Drobeta Turnu Severin ne-a surprins si el placut. Dupa cativa km liniari in care nu prea aveai ce face, apropiindu-ne de Motru ne-am trezit din nou pe niste curbe excelente. Era deja a 2 a oara cand simteam cat de limitati in optiuni sunt bucurestenii ce sunt obligati sa aleaga weekend de weekend “sa se dea” pe Cheia. Si cati dintre ei gresesc, cad, se accidenteaza din cauza aglomeratiei si a pilotatului fara grija pe un drum atat de circulat. Instinctiv am luat si eu mana din gaz si bine am facut caci in ultima portiune drumul devine extraordinar de prost. Nu avea gropi in sine ci denivelari foarte mari. Ajungem deci incet in Drobeta unde tragem la primul Peco. Moment prielnic pentru plin, presiune in roti, un suc si o vorba cu Partizan. Inainte de plecare apucasem sa schimb mesaje cu 2 oameni. Partizan si Uzunu, amandoi oameni trecut prin multe calatorii pe moto si de la amandoi primind sfaturi foarte utile despre plecarea asta asa hai-hui prin tara. Ocazie deci sa ne strangem mana si sa discutam despre (desigur)… motociclete. La mine s-a termiant repede. Nu aveam de povestit decat de Matilda. La el s-a terminat mai greu…avand lucruri interesante de spus despre (multele) motocicletele sale. Ne-am despartit cu promisiunea ca ori de cate ori ne vom gasi in acelasi oras sa ne dam de stire.

Si pe negandite ziua se indrepta spre final. O zi in care am parcurs putini km insa pe un traseu (Campul lui Neag – Petrosani – Tg. Jiu – Motru – Turnu Severin – Simian) extraordinar de frumos si avand parte de drumuri 99% excelente pentru dat pe moto.

Si am reusit sa ajungem chiar la timp pentru a privi soarele coborand printre blocurile Drobetei si inrosind apele Dunarii.

2013-09-29T20:51:15+00:00 By |2 Comments

2 Comments

  1. Alex September 21, 2009 at 1:12 pm - Reply

    Frumoase drumuri intr-adevar… si mai frumoase cand mergeti amandoi 😀 Bine ca nu ai mai pus poze cu Matilda, ca mi se face mila de fiecare data. Marrra parca arata mai demn. Apropo… cu ce viteza de croaziera mergeati?

  2. MD September 27, 2009 at 8:22 pm - Reply

    He he, de ce sa iti fie mila de ea? Poate ca japo au facut-o cu nasul pe sus, fata de oras, insa eu am invatat-o rapid cum sta treaba pe la noi asa ca acum merge micuta pe orice drum. Limitarile ei tin mai mult de indemanarea mea decat de constructia ei. :)Cat despre viteza… cam 90 cred. Poate si mai putin. Nu ne-am grabit niciunde…

Leave A Comment