A fost odata… in Romania V

Locatia curenta::/, Blog, Povestile Matildei, Romania/A fost odata… in Romania V

A fost odata… in Romania V

Afara este inca iarna si oricat mi-as dori eu primavara unei alte povesti, deocamdata trebuie sa ne bucuram de zapada si de frig. Si ce metoda mai buna de a trece timpul decat povestind? E drept ca nu avem in camera 6 o soba asa ca va trebui sa ne multimim cu privelistea de pe fereastra si o cana cu ceai fierbinte.  A sosit timpul sa terminam povestea inceputa anul trecut aici si a carei ultima parte se gaseste putin mai departe.

Trecusera 4 zile din “concediul high class” planuit pentru anul 2009.  Incepand cu  ziua 5  intram intr-o zona despre care nu ma documentasem foarte mult inainte de plecare. De fapt ca sa fiu sincer datorita problemelor avute inainte de plecare au fost putine puncte documentate temeinic inainte. Dar poate ca asa a fost mai frumos.  Daca tot zice proverbul ca “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ” … noi am ales sa nu venim cu nici o socoteala de acasa.
Deeeci spuneam ca ziua asta era total in ceata dincolo de faptul ca seara ar fi trebuit sa ajungem undeva in Apuseni. Nu stiam exact nici unde anume, nici pe ce drum anume sa o luam. Si, ca niciodata pana acum, dimineata fuseseram super harnici in a ne strange calabalacul (performanta abosoluta la acest capitol avea sa fie totusi atinsa mult mai tarziu, in Delta…). Mancam ceva dimineata, ne luam ramas bun de la “colegii de campat” – oameni tare faini dealtfel – si plecam spre nord. La prima intersectie dupa ce iesim din munti, vedem niste semne ce indicau “obiective turistice”. Cetatea Colt, Castelul nu stiu care… Perfect hai pe acolo.
Si iata-ne pe drumuri laturalnice libere, pline de riduri in asfalt si soare pe cer. Inaintam  fara a ne grabi cu adevarat undeva, urmarind niste obiective turistice despre care nu stiam chiar asa multe.

Cetatea Colt. Vedeta intr-una din cartile lui Jules Vernes

Cetatea Colt. Vedeta intr-una din cartile lui Jules Vernes

Ajutati de vremea luminoasa si drumurile pustii, ne-a cuprins o stare “durere-la-basca” nemaipomenita. Cu vizorul ridicat si mergand lejer nu imi mai pasa deja nici unde ajung nici cand. Ba chiar, odata ajunsi la primul obiectiv ( Castelul Colt )ce era cocotat pe un…colt de stanca, am zis ca “hai sa mai mergem putin pe strada asta, poate se face o poteca pana sus. Da, intr-adevar in sus se facea…. dar nu spre castel ci inapoi spre…munti. Eh si ce daca? O mica “eroare” ce ne-a mai descoperit un drum asa cum ne place: fara trafic, fara gropi, plin de curbe… Am urcat deci de-a lungul unei vai paralela cu cea in care cu o seara inainte ne cautam loc de dormit pana cand s-a terminat asflatul.

Obiectiv turistic de mare importanta.
In cautarea unui drum spre Colt

Din cand in cand o mai simteam in spate pe Andreea cum se foieste fie sa faca o poza fie sa se mai impinga in cort ( cu care impartea locul din spate si cu care a avut ea un razboi “de ocupatie” in toata excursia… 🙂 ) Ne mai invartim noi putin “prin munte” si decidem ca e momentul sa nu o mai frecam mult pe acolo. E timpul sa ne intreptam spre urmatoare etapa mare din vacanta: Muntii Apuseni.

Drumul il planificam “din mers” si dupa o scurta escalala rezervatia de zimbri (foarte foarte frumos si linistit), ne hotaram sa includem o scurta oprire la Hunedoara. S-a dovedit chiar mai scurta decat banuiam pentru ca nu am reusit sa vizitam castelul. Personalul era afectat de o mare nepasare in privinta vizitatorilor si fiindca nu era nici un loc sigur unde sa o lasam pe Matilda incarcata iar castelul era oricum in renovare. Am puscat o poza din “goana calului” si am zis “poate data viitoare”.

Stema veche a Moldovei

Stema veche a Moldovei

Iesim din Hunedoara fara prea multa parere de rau si ne grabim pe “E”-uri aglomerate (drumuri, nu aditivi din mancaruri). Aveam insa un motiv temeinic. In Deva urma sa ne intalnim cu Septi si Horatiu ce se intorceau din vacanta petrecuta in Muntenegru cu familia.  Inca o data s-a dovedit ca oamenii buni se pot intalni si se pot simti bine oriunde. “Oriunde” in cazul nostru a fost intr-un fast food langa gara. Ce mai conteaza? Am schimbat impresii dar nu am reusit sa ii convingem din pacate sa faca si ei un “ocol” pana in Apuseni cu noi.  Le-ar fi placut cu siguranta. Iar noi tare ne-am fi bucurat sa ii avem alaturi mai mult.

Ne continuam drumul si iesind iarasi de pe rutele  “umblate” dam peste un E79 incredibil de pustiu. Curbe? Dap. Sate lipsa? Dap. Padure ? Dap. Ok, viziera ridicata, zambet tamp pe figura si da-i inainte. Ne-am jucat o vreme cu un nor mohorat si ploios. Dar a fost destul de nehotarat si in consecinta am fost noi hotarati sa fim optimisti si sa ne lasam costumele de ploaie impachetate in bagaje. Si am avut dreptate… inaca inainte de a ajunge aproape de Nucet, soarele era din nou rege pe cer. Iar noi ne simteam “regii soselelor”. Sau poate nu regi dar macar asa… niste hoinari.  Care…se mai opreau din cand in cand fara nici un motiv aparent. ( Motivul clar era insa ca eram deja dupa cateva zile bune de calarit si ne cam dureau fundurile 🙂 ). Pe de alta parte daca nu ne opream pentru asa ceva nici nu ne-am fi putut bucura de micile ( si negrele ) placeri ale vietii.

Pot sa imprumit niste mure?
Pot sa imprumit niste mure?

Planul pentru acea zi era as ajungem “undeva” in Apuseni si sa ne gasim cazare. Aveam doar o idee vaga despre Platoul Padis. Si mai stiam ca drumul (in sensul sau larg acceptat) se termina la Pietroasa cativa km buni mai jos. Urma o zi de relaxare si plimbari pe munte speram noi, deci am fi vrut sa gasim cazare ca sa ne putem lasa fara grija lucrurile, cortul si motocicleta peste zi. Pe de alta parte am fi vrut sa fie cat mai sus aproape de Platou ca sa fim “in walking distance” de principalele obiective.  Ajungem noi in Pietroasa, cazare insa nu prea gasim. Eu ma asteptam sa fiu “invadat” de afise, anunturi, invitatii. Nimic. Mergem noi mai departe, se termina si drumul, o iau pe Matilda pe off-road (desi ii promisesem ca nu o sa ii mai fac asta) si partea cea mai tare este ca pana si pamantul si pietrele de pe drumeagul ala erau “in constructie” facand ca totul in imediata apropiere sa fie alb-prafuit. Ne mai oprim sa dam cate un telefon si la fiecare oprire imi cam dau seama ca sunt cam obosit si as vrea sa ma “opresc de tot” pentru ziua asta.

Somn de voie

Somn de voie

Ajungem si spre statiunea Boga. Din pacate nici acolo nimic clar. Mai mult, alta belea era ca multe anunturi erau in maghiara, destui oameni nu vorbeau decat maghiara iar numere de la pensiuni erau cu prefix de Ungaria. Acum… eu chiar nu am nimic cu vecinii nostri si nu ma consider xenofob. Dar daca m-as stabili intr-o tara straina, as avea bunul simt sa invat limba de acolo.  Am incercat as nu ma irit la aceste mici amanunte si am mers mai departe.  Aveam o promisiune cu pat si somn primita la una din vilele deja ocupate din Boga. Trebuia sa mergem mai sus putin ca sunt niste casute noi si vom putea sta si noi intr-una. Chiar daca “putin mai incolo” au insemnat de fapt cativa km, chiar daca “casutele noi” erau de fapt inca in constructie (noi primind una dintre cele intr-un grad mai mare de finisare), am ajuns cum nu se putea mai bine. Pentru un pret mic ( dealtfel singura seara cand am platit ceva pentru cazare) ne-am ales cu o priveliste excelenta, vecini super de treaba ( adunati din Oradea, Corabia si Moldova) si un loc unde puteam sa ne lasam motocicleta in siguranta a doua zi.

Starea patului ne-a interesat destul de putin… aveam oricum sacii de dormit la noi. Somn usor… in noaptea asta nu ne este frica de ursi…

2013-09-29T20:51:43+00:00 By |0 Comments

Leave A Comment