Cu iarna pe urme, simt ca este momentul sa plec, macar cu gandul si cu povestea spre tari mai calde. E drept, in ordinea fireasca a lucrurilor, ar trebui sa scriu despre cele doua frumoase zile petrecute in Istanbul, inainte de a ne urca in avion, cu directia Tanzania. Insa Istanbulul  ar merita un loc aparte, special pentru el. Lasam deci pentru mai tarziu aceasta istorioara si ne trezim, somnorosi intr-o zi de luni, o luni in care nu ne pregateam pentru o noua saptamana de serviciu ci pentru a cunoaste un nou continent: Africa.

“Dar ce cunoastere?” ma gandesc in timp ce ma dau jos din pat, trezit mai degraba de lumina de afara – caci alarma la telefon nu am avut.  O sa avem numai 2 saptamani, ce asta e timp sa cunosti un crampei de lume? Si totusi... sa vedem ce se poate face. Atat avem concediu, macar sa il folosim la maxim”… imi continuau gandurile, instalandu-se incet in mine o senzatie de graba, de precipitare. Patesc uneori asa, cand simt ca am de facut multe si timpul este strans. Defect profesional. Habar nu aveam eu ca in acel timp limitat pe care aveam sa il petrecem pe in Tanzania, Africa avea sa ne invete un alt timp… Insa pana una alta, ma linisteste mesajul pe care il gasesc de la Basar, pe masa din bucatarie, alaturi de un pahar de ceai turcesc:

“Have a nice flight!

Have a great trip

Don’t get eaten by the lions, they are not like Çitir (Çitir este pisica lui Basar, foarte salbatica si ea). Come back in one piece, pe curand!

   Love, Basar”

Si uite asa… precipitarea si graba imi dispar. Avem timp pentru tot… cata vreme sunt astfel de oameni in jurul nostru, o sa avem timp pentru tot. Pentru tot ce este important cel putin…

Ne intindem deci pana dincolo de dupa-amiaza cu pregatirile si intr-un final plecam spre Aeroportul Ataturk pe un traseau ce avea sa implice: o calatorie cu autobuzul, apoi una cu metroul, urmata de un funicular pentru a ajunge la un tramvai. Dupa inca aproape 1 ora cu tramvaiul am schimbat cu un tren/metrou de suprafata. Si gata, iata-ne in terminal.

Primul semn de intrebare a aparut atunci cand am vazut avionul ce avea sa ne duca spre Dar Es Salaam: un Boeing 737. Adica nici mai mult nici mai putin decat avionasul cu care obisnuiam eu sa zbor pe ruta Bucuresti – Istanbul si Istanbul – Ankara. Numai ca alea erau zboruri de 50-60 de minute. Asta urma sa fie un zbor de 7 ore si ceva. E ca si cum ai trece Atlanticul cu el. Andreea il boteaza pe loc (si desigur fara nici o baza tehnica) “Elicopter”. Hmmm, bine sa speram ca are destul combustibil sa ne duca la destinatie (avea, era versiunea ER – extended range). Oricum nu e ca si cum am putea alege, sa urcam deci.

Cu un pahar de suc si un apus de soare vazut prin hublou, orice indoiala ca vom ajunge cu bine se risipeste.

La revedere Istanbul, la revedere Europa!

Adorm tarziu… cand sub noi se vad luminile de pe malurile Nilului iar in departare fulgere de furtuna, probabil spre Sudan. Sunt trezit brusc de vocea capitanului care spune ceva in turceste. Nu inteleg ce spune. Ma uit pe geam si totul e scufundat in intuneric. Dar iata, capitanul repeta si in engleza: ne apropiem de punctul final al aceste calatorii, sa ne pregatim de aterizare. Ma mai uit o data pe geam. Unde e orasul? Cateva becuri albe sunt imprastiate peste intuneric, dand de stire ca acolo sunt case. Dar strazile, unde sunt strazile luminate care, vazute de sus, seamana cu serpi de foc ce isi fac loc printre asezari. Hmmm…  avionul se mai roteste de cateva ori si aterizeaza hotarat. Am ajuns totusi, suntem in Dar.

Aeroportul este mic si ajungem imediat la pasapoarte. Cu atat mai repede cu cat romanii nu au nevoie de viza pentru a intra in Tanzania, deci putem trece peste ghiseele din aeroport unde se acorda vize fara sa clipim. Formalitatile vamale nu aduc nimic neobisnuit, atat doar poate ca dupa ce trecem de zona verificat pasapoarte si suntem stampilati oficial in Tanzania… ajungem in zona unde se asteapta bagajele. Iar odata ajunsi acolo ne cam dam seama ca am vrea sa mergem la toaleta dupa 7 ore in avion. Ne uitam in jur si nu vedem nici un astfel de semn. Eh, acum e acum. Eu decid ca pot sa mai astept. Andreea insa merge sa intrebe o tanti gardian cam unde ar fi pe aproape locul fericirii. Se intoarce putin descumpanita la mine:

– “Mi-a zis ca e pe culoarul ce duce la pasapoarte”

– “Pai noi tocmai am trecut de pasapoarte”

– “Da, mi-a zis sa trec inapoi si sa ma duc la baie”

Si uite asa, de abia intrati in Tanzania, iesim frumos trecand “linia” pasapoartelor, pentru un shushu. La intoarcere ma asteptam sa fim luati la intrebari de tanti de la pasapoarte insa nu a fost asa. Nici nu a ridicat o spranceana cand ne-am strecurat, cu rucsacii in spate, printre cei care stateau la coada. Mi se parea amuzant. Ma si vedeam dand explicatii “nu nu, noi avem deja stampila in pasaport. Da, ne-ati verificat si in calculator. Da… eee… pai am trecut inapoi… stiti dumneavoastra… e limpede de ce!”

Ajungem inapoi in zona bagajelor, la timp sa ne recuperam cele 2 genti albe Kappa. Cine a zis ca sunt bune numai cand calatoresti cu motocicleta? Hehe… deja imi era dor de Gunnar.

Bun si pana aici lucrurile aratau oarecum normal pentru o vacanta obisnuita. Insa mai departe… Eh, obisnuit este poate sa mergi la o camera de hotel. Fiind vorba de o tara mai exotica, poate sa te si astepte cineva la aeroport, cu o placuta cu numele tau pe ea si cu un zambet linistitor ca o sa aiba grija de tine. Ei, nu era si cazul nostru. Noi urma sa fim intampinati la aeroport de contacul nostru gasit pe CouchSurfing, Mopoo. El avea sa ne fie ghid si promisese ca ne va astepta la aeroport. L-am intrebat cum o sa il recunoastem. “O sa am o camasa cu un sarpe boa pe ea”. Ah, bun. Nu-mi fac griji atunci. Si intr-adevar facem cunostinta cu Mopoo care era acolo, in zona de asteptare a aeroportului. Camasa era intr-adevar cu motive “piele de sarpe”, iar zambetul era pe fata, la locul lui. Bun, primul pas este facut. Chiar nu mi-a fi dorit sa caut un taxi la 2:30 noaptea intr-o tara cu totul noua. Am zis ca imi era dor de Gunnar, cu care puteam sa merg unde vroiam, cand vroiam? O sa ma tot repet eu  legat de asta… deci sa fiu iertat. In lipsa de Gunnar, planul era sa luam un autobuz din Dar Es Salaam pana in Arusha, in nordul tarii, pret de vreo 600 si ceva de kilometri si cateva ore bune de calatorit.

La masina, in parcarea aeroportului, ii cunoastem si pe cei 2 prieteni ai lui Mopoo, la care aveam sa stam pentru 3-4 ore in Dar sa ne odihnim, inainte de calatoria cu autobuzul. Zis si facut. Aruncam bagajele in portbagaj, ne suim in spate si iata-ne invartind rotile in Dar Es Salaam. La 3 noaptea. Privesc prin geamul fumuriu, la cladirile ce se scurg cenusii pe langa noi. Lumini pe strada sunt putine. Iar in curand si drumul asfaltat dispare, masina avantandu-se pe ulite de pamant. Ma uit tacut la Andreea si ma uit tacut la noii nostri prieteni.  Ma intreb cu putina neliniste, cat de bine ne-am documentat, cat de bine am citit pe CouchSurfing? Ce stim despre oamenii astia? Pana la urma e firesc sa iti fie teama de necunoscut. Macar putin. Macar la inceput. Pana la urma e firesc sa te intrebi daca ai ales bine. Si pana la urma este firesc sa iti doresti sa iti pastrezi familia in siguranta. Realizez ca acolo, pe o strada prost iluminata, in miez de noapte, cu 3 africani abia cunoscuti intr-o masina cu volan pe dreapta, suntem din nou intr-o situatie in care am ales sa fim(poate chiar inconstient acasa, cand am decis ca vom calatori asa), am ales sa credem ca vom intalni si aici, aidoma altor drumuri de pe alte continente, oamenii de treaba si. Acum, nu ne ramane decat sa ne pastram alegerea. Oamenii sunt de treaba. Si totul o sa fie bine.(si intr-adevar asa a fost!)

Masina se opreste in fata unei porti mari. Aceasta se deschide si intram intr-o curte. Gata. Am ajuns. Pe tacute (sa nu trezim toata casa), ne luam bagajele, intram. Ne descaltam si suntem condusi in camera lui Fredy, unul dintre cei doi copii ai familiei. Acesta isi ia laptop-ul din camera si ne ureaza noapte buna. In mai putin de 3 ore trebuie sa ne trezim pentru a merge la autobuz. Ne schimbam repede din hainele de drum. Instalam plasa de tantari, cumparata din Romania, sub plasa ce era deja instalata pe pat. Aici… nu prea vrei sa dormi fara protectie impotriva tantarilor.

Ma bag in sacul de dormit, nu inainte de a da 3 sms-uri spre familie in Romania. “am aterizat. suntem bine”. Restul gandurilor (“nu stim prea bine unde suntem si am mers pe intuneric, dar acum suntem intr-o casa. Nu ii cunoastem pe oamenii astia dar par de treaba) le pastrez  pentru mine. Oricum nu ar fi avut loc in sms. Si chiar daca ar fi avut loc, nu avea rost sa ingrijoram pe nimeni, gandul nostru era ca o sa ne fie bine.

In noaptea de afara se aud greieri. Este cald si umed. Incerc sa adorm “repede caci nu am mult timp de somn”. Insa nu prea pot. Pana si somnul vine incet aici… Sunt in AFRICA! Sunt asa departe de casa! O simt pe Andreea ca se foieste langa mine. Nici ea nu doarme. Ii simt mana cuibarindu-se intr-a mea. Suntem in Africa. Dar acum sunt acasa. Hai, dormi!

[separator style_type=”single|dashed” top_margin=”” bottom_margin=”” sep_color=”” icon=”fa-camera” width=”” class=”” id=””][two_third last=”no” class=”” id=””]

O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro.

Daca vreti sa aflati ce mai este nou in domeniul fotografic, dati un click pe logo-ul din dreapta.

[/two_third][one_third last=”yes” class=”” id=””]

F64

[/one_third][separator style_type=”single|dashed” top_margin=”” bottom_margin=”” sep_color=”” icon=”fa-file-o” width=”” class=”” id=””]