Africa.07 – Osaka Classic

Locatia curenta::///Africa.07 – Osaka Classic

Africa.07 – Osaka Classic

Prima noapte petrecuta in Tanzania avea sa fie una foarte scurta. Abia adormiti pe la 3 AM, aveam sa auzim alarmele telefoanelor nu mult dupa ora 6 AM. Eram noi obositi insa aveam un autobuz de prins. Destinatia? Arusha, orasul unde vrei sa te afli daca iti doresti sa vizitezi parcurile nationale din nordul Tanzaniei. Abia facem ochi si la iesirea din camera (pe care asa cum spuneam, ne-o imprumutase Alfred) si dam de gazdele noastre ce erau deja “up-and-running”. Ziua incepe devreme aici. Cunoastem toata familia si suntem invitati la masa.

Banane prajite, orez si o cana de cacao (in loc de cafea) si suntem gata de drum.  Noi suntem gata de drum insa…nimeni din casa nu parea ca se grabeste. Ma uit la ceas, este deja 6:30 (autobuzul stiam ca e la 7) si totusi nimeni pare ca nu se activeaza. Intreb asa, pe ocolite, daca autogara este departe, daca avem timp… Avem timp se pare. Si mai intarziem putin ca sa evitam traficul tipic de dimineata (se pare ca este intre 6 si 7) aflam noi. Buuun, nu imi fac probleme mari, avem ghid, avem prieteni care stiu bine cum merg lucrurile, suntem deci in maini bune. Cata vreme ajungem la autogara in timp util, nu e bai, asteptam.

Cand plecam in cele din urma din casa pe la 7:30, imi era deja clar ca bus-ul de ora 7 este pierdut (habar nu aveam eu cum stau lucrurile acolo…). Totusi era bine ca ne miscam.

Mai putin bine era ca nu prea reusiseram sa evitam nici un trafic.Strazile erau pline. Cu masini. Cu biciclete. Cu oameni. Cu animale. Cu tarabe. Cu… orice.

Nici chiar ploaia ce a venit la un moment dat pe nesimtite si a plecat la fel de repede, nu parea ca mai poate elibra strazile. Lumea se ascundea pe unde putea, dar “business-ul” merge inainte.

Toata forfota aceasta ma trimite usor cu gandul la pietele din America Centrala. Pe nesimtite, ma cuprinde un sentiment cald si zambesc. Nu stiu exact, nu am un motiv anume. Insa dupa aterizarea putin dubioasa si primul contact -intunecat la propriu- cu Tanzania, acum, iata, locurile prindeau culoare, prindeau viata. Era dimineata, o noua zi iar noi eram gata de drum. Zambesc si gazdele noastre, ce ne povestec vrute si nevrute despre viata in Tanzania si in Dar in particular.

Dupa 2 detour-uri prin oras, ajungem la autogara putin inainte de 10. Imediat ce ajungem, desi aveam 2 oameni langa noi ce erau clar din partea locului, suntem asaltati oricum de tot felul de prestatori de servicii.

-Vrei sa iti car bagajele? Hai ca le duc eu.

-Vrei un taxi?  Cum nu vrei un taxi?

-Hai urca in aubozul asta merge la Iringa! (Iringa este un oras aflat intr-o directie aproape opusa fata de Arusha)

Faptul ca spuneam “Arusha, Arusha” si “No, no, thank you” parea sa nu aiba nici o influenta asupra oamenilor ce insistau sa te urci in alte bus-uri parcate catre tot felul de alte directii. Veneau pur si simplu si iti incercau sa iti ia bagajele si sa le puna in autobuzul pe care incercau sa il umple. Daca erai mai slab de inger sau neatent… puteai la fel de bine sa pleci intr-o calatorie spre sud desi tu initial iti doreai sa mergi spre nord.

Noi insa ne tinem pe pozitii. Ii spun Andreei sa treaca in fata mea si continuam printre oameni, urmarindu-i pe Alfred si Mopoo.

Ajuns la autobuzul corect, aveam sa primesc prima lectia despre calatoriile in acest colt de lume (prima dintr-un lung sir de lectii): “Plecam cand suntem plini”. Ora de plecare scrisa in orar (asta daca este un orar), este oarecum informativa si se poate traduce prin: “atunci am pleca daca o sa fim plini. Altfel, o sa mai asteptam putin”. Dar uite, lucrurile sunt ordonate asa nu degeaba caci noi sarim la ora 10:30 in cursa de Osaka Classic cu destinatia Arusha. Pe lateral, cu litere mari si rosii era scris numele papei, in engleza: “Pope Francis”.  Nu stiu la ce ora ar fi trebuit sa place, insa stiu ca am ocupat ultimele 3 scaune libere (Andreea, eu si Mopoo) iar dupa asta ne-am si pus in miscare. Avandu-l si pe papa cu noi, auspiciile nu puteau sa fie altfel decat foarte bune!

 

Si gata, iata-ne pus in miscare. Avem bilete in spate si incercam sa ne strecuram printre lumea inghesuita, copii, bagaje si sacose. Totusi asta era o cursa pe distanta lunga si nivelul nu era chiar basic. Exista conceptul de bilet si cel putin cei plecati din Dar aveau bilet (cu loc). Faptul ca pe drum au mai fost luati tot felul de oameni care nu mai aveau loc si erau nevoiti sa se aseze care cum puteau a fost un bonus. Exista si notiunea de aer conditionat, adica masina avea asa ceva. Acesta nu mai functiona probabil de multa vreme insa faptul ca odata existase, era o dovada clara ca autobuzul nostru era high-class. Bagajele erau puse si in compartimentele speciale (nu doar imprastiate peste tot). In plus exista si un televizor la care, foarte repede dupa plecare a inceput sa ruleze un fel de telenovela tanzaniana cu 2-3 actori care tot tipau (boxele erau date la maxim).  Toate astea dovedeau faptul ca autobuzul nostru nu era unul de rand. Rooaaaad triiiip!!! gandesc zambind si imi pregatesc aparatul foto! Din pacate Dar Es Salaam ne spune la revedere cenusiu si mohorat, cu stropi de ploaie.

Din fericire atmosfera aceasta mohorata nu parea sa se rasfranga si in randul calatorilor. Colegii nostri de drum erau veseli. Unii ne priveau curiosi, cu atentie (eram singurii albi din autocar). Probabil ca nu erau obisnuiti cu turisti in autobuzul lor. Toti erau insa zambitori si politicosi.

Calatoria ar fi trebuit sa dureze in jur de 8 ore. Insa dupa a 5-a oprire in “statiile” din satuce, ne era si noua din ce in ce mai clar ca nu aveam cum sa facem atat de putin. Si iata ca invatam o a doua lectie despre calatoriile in Africa: timpul (cel exact, de pe ceas) este orientativ. O calatorie de 8 ore inseamna de fapt o calatorie de o zi. Astfel, daca cumva la orice moment al calatoriei autobuzul nu mai este plin ochi, opreste intr-un mic satuc si aplica regula numarul 1 (vezi mai sus). Nu ma deranjeaza deloc opririle. Mai toate sunt pline de viata si culoare caci in timpul acestor opriri, poti observa cum se porneste o cursa nebuna a vanzatorilor aflati jos, sa iti ofere si sa iti vanda ce nici macar nu stiai ca iti doresti.

De la tot felul de dulciuri, bauturi si mancare, pana la saci de ceapa, fructe si chiar cauciucuri. Toate tranzactiile se fac “peste geam”, in putinele minute cat autocarul este oprit. Concurenta este mare iar metodele de marketing trebuie sa fie agresive. Se bate in geam, se striga (mai tare decat vecinul), se ridica tavile cu exponate! Si lumea cumpara! tot! De la painea invelita in plastic pana la sacii de ceapa, ce sunt transferati prin geamul autocarului si aruncati neceremonios pe sub scaune. Noi ne uitam fascinati la spectacol si rezistam cu greu sa nu ne luam si noi o creanga de banane. Macar nu era invelita in plastic.

Si apropo de plastic, vedem si aici, in Tanzania, urmele “civilizatiei” dezvoltate, importata repede si fara cap, urme atat de vizibile si in America de Sud si America Centrala.

Dar sa speram ca plasticul asta era adunat mai degraba pentru reciclat. In fine, sa fim optimisti. Cu capul sprijinit de fereastra incerc sa adorm, privind peisajul ce se scurge dincolo de geamul fara cheder.

Somnul insa nu vine. Picioarele stau chircite intr-o pozitie incomoda. Iar telenovela tanzaniana (cred ca deja al 3-lea episod) continua sa urle in difuzoare. Andreea merge in fata la sofer, sa intrebe cam cat mai avem din drum. Si cu ocazia asta am aflat a treia lectie despre timp si calatoriile de aici: cand ti se spune ca “mai este putin si ajungem”, asta poate sa insemne ca o sa ajungi fie in cateva minute fie in cateva ore. Noua de fapt ni s-a spus ca mai avem o ora si ajungem. Am ajuns dupa inca doua ore (peste cele 9 trecute deja de la plecarea din Dar). Afara era deja noapte si cladirile din Arusha pareau ca se pregateau de culcare. Al doilea oras din Tanzania si a doua “venire” pe intuneric. Nu imi place deloc obiceiul asta. Caci incalcam o regula de baza pe care o aveam: “nu calatorii noaptea”. Insa de data asta nu eram singuri si nici pe Gunnar. Eram cu un localnic si eram intr-un autobuz. Si drumul, desi lung, ne-a pus aproape de realitatea locului. Am invatat mult mai repede lucruri la care altfel, poate ca “turisti”, nu am fi fost expusi. Simteam ca vroiam mai mult si de abia asteptam sa plecam in parcurile naturale. Insa deocamdata,  eram bucuros ca puteam sa cobor din autobuzul inghesuit, dupa 11 ore de calatorie. La revedere, Osaka Classic. Sincer, nu cred ca o sa imi fie dor de tine!

[separator style_type=”single|dashed” top_margin=”” bottom_margin=”” sep_color=”” icon=”fa-camera” width=”” class=”” id=””][two_third last=”no” class=”” id=””]

O parte din fotografii au fost facute cu un Fuji Finepix X10, multumita prietenilor de la F64.ro.

Daca vreti sa aflati ce mai este nou in domeniul fotografic, dati un click pe logo-ul din dreapta.

[/two_third][one_third last=”yes” class=”” id=””]

F64

[/one_third][separator style_type=”single|dashed” top_margin=”” bottom_margin=”” sep_color=”” icon=”fa-file-o” width=”” class=”” id=””]

2014-11-03T10:22:58+00:00 By |4 Comments

4 Comments

  1. Daniela November 4, 2014 at 3:34 pm - Reply

    din nou citesc cu drag. Imi placeee!

  2. Tavibasca November 8, 2014 at 8:10 pm - Reply

    Sal …ma bucur ca ne tineti in suspans cu povestirile vostre si cu aceasta nou calatorie.Astept cu nerabdare in continuare trairile voastre cu Lumea cea noua din Tanzania..aveti grija de voi!Toate cele bune!

  3. […] Previous […]

Leave A Comment