Pana sa ajungem in parcul national, ne prinde ora amiezii si tragem pe… stanga (in Tanzania se conduce in stil englezesc). Pe stanga, locul unde ne oprim ma face sa ma simt instantaneu relaxat. O lume, a calatorului si a calatoriilor, pe care, dupa America, nu mi-a mai iesit de sub piele. Intre palmieri gasim un restaurant ce ne aduce aminte (si el) ca suntem la tropice. Cald, pamant rosu, scaune de plastic, mancare la ceaun si oameni cu zambetul pe buze. De-a lungul peretilor reclame la diferite bauturi. Undeva pe un perete, un televizor cu ceva telenovele locale. Diferenta fata de America Centrala este ca aici nu intelegem limba. Dar asta nu e o problema majora.

Aici umbra e cel mai pretios lucru si alaturi de ea zambetul oamenilor. Vine imediat si o bere rece! Uite primul avantaj al faptului ca nu e Gunnar cu noi. Un rece… avantaj…

Andreea da o tura sa inspecteze actiunea din bucatarie. Doamna bucatareasa o invita sa se apropie mai mult si sa vada cam ce se invarte in ceaun.

Pauza de pranz este un bun prilej sa scot din rucsac celalalt aparat primit cu imprumut de la F64.ro: un Canon 6D si un fish eye de 15mm. Deodata, liniile se curbeaza si o lume intreaga e cuprinsa de ochiul lentilei. Play time!

 

Si gata, sa trecem de la animalele domestice la cele… salbatice. Lake Manyara, primul nostru parc national tanzanian. Eram foarte curios cum o sa fie. Citisem mult pe blogurile altor calatori, vazusem fotografii. Insa… nimic din toate acestea nu avusese darul sa ne pregataesca cu adevarat. Pentru trecerea spre salbaticie. Ba chiar lucrurile indicau opusul la intrarea in parc. Locuri frumos pietruite, plata intrarii cu card bancar, ba chiar si wifi. Ce sa mai, “salbaticia” era undeva pierduta pe canalele Discovery.

Dupa ce platim taxa de intrare, Dula ridica acoperisul Land Cruiser-ului si continuam cu viteza scazuta, pe drumeagul de pamant. Copacii se intind peste drum, umbrindu-l. Simt ca trebuei sa urmeze ceva… insa nu imi dau seama prea exact ce. Stiu insa ca senzatia de “civilizatie” s-a strecurat pe nesimtite, ramanand parca la poarta. Poate pentru asta costa asa de mult biletele la intrare? Cumva in mod miraculos lasi acolo si “jungla urbana” si ramai, cumva dezgolit, in fata unei naturi nestricate de om.

Hmmm, stiu ca e o iluzie. Ca parcul asta, ca mai toate locurile ultime “salbatice” sunt de fapt asa, datorita faptului ca oamenii il protejeaza, ingaduitori. Si, de ce sa nu recunoastem, pentru ca venitul din turism este suficient de profitabil incat sa contrabalanseze castigurile din taieri/defrisari sau exploatari. Stiu. Si cu toate astea, ca intr-un film cu cinematografia geniala, nu poti sa nu faci pasul, Ca in reclama aia de la Kent, din anii 90. Faci un pas peste o linie imaginara si esti… esti acolo. Esti… aici, cu mine, intr-o lume de care oamenii s-au instrainat, o lume pe care am invatat sa o vedem ca pe un serial SF, la televizor. Haide cu mine!

 

Primele animale pe care le intalnesti sunt, cum altfel, maimutele. O familie de babuini!

Ochii iti fug insa rapid de la actiunea de pe marginea drumului la zarva din copac. Un  Hornbill cu cioc argintiu se foieste pe o creanga.

Iar mai incolo, pe o stanca, daca privirea-ti este suficient de agera, poti observa o soparla. (Agama roscata de stanca)

Ai devenit melancolic deja? Caci eu da. Imi e dor de anii aia 90, in care reclama la Kent era minunata pentru ca nu stiam ce sunt alea tigari, insa puteam sa inteleg ce inseamna sa visezi, sa ai curaj sa faci un pas si sa fii in lumea visata de tine. O faceam doar si noi, in fiecare zi, la joaca. Si imi mai este dor de o seara fara griji in care privesc un ecran numai 40 de minute, cat tine Tele-enciclopedia (apropo, se pare ca este cea mai veche emisiune din istoria Televiziunii Romane. Mai stie cineva a cui era vocea acelei doamne, care ne tine atenti saptamana de saptamana? Sanda Taranu Mariana Zaharescu (multumesc Dana R) oare? Sper sa nu ma insel. E ciudat cum o amintire te prinde de un calcai si iti aduce copilaria langa tine. Ei dar pe Sanda nu o avem langa noi, insa il avem pe Dula, ce nu stiu cum face, insa si conduce, dar este si spotter si ghid. Pare as stie cand sa dea explicatii dar si cand sa nu spuna nimic, sa opreasca motorul si sa ne lasa trasi de calcai. Intr-un astfel de moment, intrezarim printre frunze un elefant! Primul elefant pe care il vedem fara gratii.

Timid, acesta se indeparteaza rapid. Plecam si noi iar dupa putin timp, padurea as trage in laturi, lasand campia libera.

Animalele stau aici mai departe de drum, mereu vigilente la miscarile din jur.

struti

Doi cocori africani incoronati si o antilopa gnu

African sacred ibis

Si pe buna dreptate. Aici… cine nu e cu ochii in patru… poate sa devina rapid parte din meniul de seara al vecinului carnivor.

De la o vreme ne intalnim cu din ce in ce mai multe urme de cauciuc. Drept urmare, ne intalnim cu din ce in ce mai multe masini.

Si toate par sa aiba aceeasi directie spre un punct din zare: “Balta cu hipopotami”. Noh bine, sa mergem si noi intr-acolo. Destul de repede ajungem in parcare. O parcare plina.

Masini 99% la fel. Insa tururi diferite, oameni diferiti, preturi diferite. Firmele mai mari, isi etaleaza cu mandrie logo-urile atent gandite.

Uhmmm DELUXE jeep I am telling you! Specially for you, I am telling you! Mda… yeah right! Amuzant este ca noi habar nu aveam cu ce firma calatoream in “safari”. Iar masina ne-o recunosteam (in lipsa stickerelor) prin faptul ca in fata era oachesa, avand un singur far de ceata. Si nici ca ne pasa. Pentru noi erau Mopoo si Dula. Doi oameni. Iar turul nostru “high class” era departe de a fi ceva planificat clar, fiind mai degraba o decizie, de la o zi la alta. So what? Eram acolo!  Mopoo nu sta pe ganduri si doreste o poza pentru “reclama”. Foarte bine!

Locul totusi nu cred ca are nevoie de reclama in plus. Pare destul de popular… as it is…

Fiecare cu ce palarie are, fiecare cu ce aparat de fotografiat sau filmat are, toti gramada pe o pasarela de lemn, sa pozam hipopotamii. Mai ceva ca un covor rosu intr-o seara de Oscaruri. SHOOOOT!

 

In Los Angeles, la Oscarurile adevarate nu am fost, insa parca totusi prefer “actorii” acestia.

alb,negru,alb,negru…. stiu! negru alb!

Black Winged Stilt. Adica piciorong?

o antilopa gnu

un batlan?

stie cineva ce pasare este aceasta?

hipo somnoros. De la mare distanta.

Practic cam in orice directie intreptai aparatul foto gaseai un un personaj, la indraznet sau mai timid.

grauri

Mult prea repede se lasa seara si pierdem lumina.  Asa ca e timpul sa ne grabim.

Pana la venirea intunericului trebuie sa iesim din parc. Noi nu ne-am fi dat plecati dar, o alta regula pe care e bine sa o respecti in Africa este aceea ca seara este bine sa te prinda langa pat (sau cort?) si nu pe drumuri. Asa ca ne grabim si noi spre locul de campat, aflat la o aruncatura de bat, la inaltime. De sus aruncam o ultima privire in aceea zi spre locurile tele-enciclopediei din copilarie.

Gata, e timpul de culcare. Pe maine!