Prima imagine cand deschid ochii este alba.  Plasa de tantari, prinsa de cort, ne vegheaza tacuta.

A treia zi in Africa si a doua de “un fel de safari”, un nou parc national pe care doream sa il vizitam: Tarangire. Dimineata incepe devreme cu aceeasi alarama de telefon (de cand am ajuns in Africa… nu a fost zi in care sa nu ne trezim cu alarma de telefon. Si inca niciodata mai taziu de 6. Foarte bine, exact timpul de vacanta ce imi place!). Totusi, pentru unii dintre noi, nu dam nume, trezierea este un proces mai laborios, ce necesita cu adulmecarea sitautiei de afara, prin cortul deschis. Cum cerul este cam innorat, avantul de a iesi din cort nu este la cote prea inalte.

In acest timp, eu merg sa ma spal (campingul unde stam are gresie pe jos, apa uneori calda, toalete “europene” precum si alte “rasfaturi” pentru turisti. Daca tot sunt acolo, sa profitam de ele. Intre timp, la cort, apar primele semne de miscare…

Avem si oaspeti. De fapt, daca stau sa ma gandesc… noi suntem oaspetii iar ei sunt “de-ai casei”.

Noii nostri prieteni nu zabovesc mult, ne verifica intentiile iar apoi se fac nevazuti, vazandu-si de drum.  Ceea ce ar trebui sa facem si noi. Azi ne indreptam spre Tarangire, un parc national foarte apropiat de Arusha ce mai este numit si Micul Serengeti. Desi este inca dimineata, peste tot in jur vedem semne cum ca ziua aici incepe foarte devreme si pentru cei mari si pentru cei mici.

Ajungem destul de repede la intrarea in parc si dupa o scurta pauza de odihna deschidem acoperisul masinii si ne lasam din nou in mana ghidului nostru Dula.

Dula este destul de tacut de obicei. Insa, atunci cand vine vorba despre animale, flora, parcuri nationale si Tanzania in general ii se aprind ochii si povesteste cu pasiune. Engleza o stapaneste binisor. Iar numele animalelor le-a inavtat cat a putut de bine. Ne place de el pentru ca este pasionat. Mie imi place de el si pentru ca stie cand sa nu spuna nimic. Rotile masinii trec cu usurinta peste suprafata destul de bine intretinuta a drumului si dincolo de motor se asterne tacerea. De peste savana, cate un baobab ne priveste tacut si uscat.

Primii locatari ai parcului pe care ii intalnim sunt, ca si cu o zi inainte, dintre cei mai mici. Si curiosi.

 

Mamiferele nu intarzie insa sa apara. Vi-l mai amintiti pe Pumba? Spre surprinderea mea “warthdog”-ul, caci despre el e vorba are si o traducere in limba romana:  facocer.

Si nu, nu facea plecaciuni in fata regelui junglei, asa ii este lui mai comod sa se hraneasca.

Animalele isi cauta hrana fie incercand sa se apropie cat mai mult de pamant fie incercand sa cuprinda, de sus, cat mai mult cu privirea.

Insa oricum ar fi, nu este timp de pierdut si totul este in miscare. Iar noi ne petrecem urmatoarele ore miscandu-ne la randul nostru, cat mai discret, printre ele. Iata cateva momente, surprinse din mers.

 

La ora pranzului, Dula intreapta masina spre una dintre zonele de picnic. Dupa ore bune in care ne-am simtit izolati de alti vizitatori, iata-ne din nou printre oameni.

Insa multimea de oameni de la picnic atrage aici si o alta multime de… oportunisti.

O clipa daca nu esti atent poti sa iti iei adio de la mancarea ta de pranz. Mai ales bananele sunt la mare cautare si fac repede “picioare”. Colac peste pupaza, maimutele se opresc doar cateva mese mai incolo si isi savureaza prada sub ochii pagubitilor.

Amuzant este ca maimutele fura inclusiv din masini. Daca ai lasat un geam deschis si ai uitat ceva “util” pe bancheta… e cam la revedere. Noi reusim sa plecam totusi nepradati de la picnic. In toropeala amiezii… ritmul scade simtitor. Animalele cauta zonele umbrite sau putinele locuri cu apa.

N Pe drum intalnim un camion parcat si vreo 5-6 oameni muncind din greu sa il incarce cu nisip.

Ne simtim atat de baftosi, avem si umbra in masina si avem si apa. Umbra nu o putem imparti, insa sticlele de apa da. Oamenii ne multumesc si apoi isi continua munca. Oare cu cat sunt platiti?

Pe noi drumul ne conduce printre iarba arsa si copaci razleti.

Intr-o vreme ajungem pe marginea unei culmi. Dula opreste motorul si linistea unei dupa-amiezi dogorite ne cuprinde imediat. Suntem intr-un loc de unde putem vedea pana departe.

Si nu suntem singurii care urmarim atent ceea ce se intampla in vale…

Hmm spuneam ca urmarim atenti ce se intampla in vale. Hmmm, toropeala poate sa vina de hac si celor mai buni dintre noi… si asta in ciuda pozitiei destul de incomode.

Dar nu avem mult timp de siesta. Mereu se intampla cate ceva si iata, avem alti vizitatori. Caldura mare moncher. Parol!

 

Cand intr-un tarziu Dula ne spune ca e timpul sa plecam, simtim ca plecam mai bogati decat am venit. Uneori, trebuie sa te misti cu repeziciune pentru a vedea, pentru a simti. Alteori, trebuie sa te opresti. Sa astepti. Si vei dobandi ceea ce gonind, niciodata nu vei atinge. Astazi, a fost una dintre aceste zile. Sa aveti liniste. Si sa asteptati!