Ajutând veșnicia să treacă strada

Drumul se furișa leneș printre pajiștile verzi. În jurul meu aleargă calma după-amiază de vară, luându-se parcă la întrecere cu roțile motocicletei.

Vremea mă îmbie la picoteală însă natura din jur îmi păstrează simțurile în alertă. Suntem aproape de ocean și asta se simte în aerul sărat și în strigătele păsărilor adunate, puzderie peste luciul apelor.

Aș putea să urlu în cască și nu m-ar auzi nimeni. Poate doar veșnicia locurilor prin care trec. Oare dacă ar avea o formă, dacă ar putea fi recunoscută, dacă ar exista printre noi, oare cum ar arăta veșnicia? Gânduri ce vin purtate de vânt, ce par fără noimă însă nu sunt. Căci iată,  în acea după-amiază, pe acel drum, am văzut-o, pentru o clipă doar. Aproape că trecusem de ea când am zărit-o cu coada ochiului, mișcându-se încet peste asfaltul încins, spre marginea drumului. Frânez cât pot de repede și întorc.

Se află încă acolo. Opresc motorul și liniștea ne înconjoară. Mai ales pe mine, căci ea, nu putea să fie, ca orice veșnicie, decât înconjurată de liniște.

Este cald, tare cald. Îmi simt geaca grea lipindu-mi-se de spate în timp ce mă apropii. Încet, să nu o sperii. Însă ea mă privește cu ochi reci, neclintiți. Apoi se retrage, în timp ce eu o ridic în mâini.

O privesc pentru o vreme. Apoi  o las în iarba de la marginea drumului, spre care se îndrepta. Mă întreb dacă mai este acolo.

Probabil că nu.

2013-12-11T09:46:55+00:00 By |0 Comments

Leave A Comment