Antarctica 1 – Atât de aproape și totuși…

Cum vremea de afară miroase bine a iarnă și nu cred că mai scăpăm de ea pentru multă vreme, consider că s-ar cuveni să începem depănarea unei povești cu multă zăpadă, petrecută la începutul acestui an, în februarie.

În acea vreme, călătoria noastră în Lumea Nouă era în plină desfășurare și undeva în jurul datei de 4 februarie 2013, sărbătoream înfrigurați (la propriu, căci temperaturile erau foarte scăzute) intrarea în Ushuaia, orașul din ”sudul cel mai de sud” al Argentinei.

 

Mai jos de acest loc, drumul, fie el asfaltat sau neasfaltat, se cam oprește. Iar privirile aleargă libere peste Canalul Beagle iar dincolo de orizont sunt Insula Navarino și capriciosul Pasaj Drake.

Iar și mai departe, mult mai spre sud, este… Antarctica. Continentul înghețat, unde omul nu a trăit niciodată. Nu permanent cel puțin.

Aflându-ne în Ushuaia ni se scurgeau ochii după vasele speciale ce plecau zilnic din port, ducând pe cei norocoși spre lumea aceea ciudată și minunată. Ni se părea că Antarctica era atât de aproape încât am putea să o atingem cu mâna.

Și într-adevar, privind pe orice hartă a lumii, ne dădeam seama că suntem foarte, foarte aproape (față de cum am fi dacă am vrea să plecăm din Europa, de exemplu). Și totuși atât de departe. Dacă numărul de kilometri (hai, mile marine) nu era chiar mare, sumele care trebuiau plătite pentru a te urca pe unul dintre vasele acelea speciale erau parcă pe atât mai mari. Totuși, decid să merg în birourile câtorva agenții de turism din port, cu speranța că poate vom găsi ceva oferte bune.

 

Suntem lămuriți rapid de una dintre doamnele mai amabile de la o agenție: suntem în ”plin sezon” deci reducerile nu prea sunt ”la modă” – nu ar avea de ce să fie. E ca și cum ai cere o reducere la Mamaia, in iulie. Însă chiar dacă ar vrea să ne faca vreo reducere, continuă domna cu veștile ”bune”, nu prea mai este nici un loc liber. Toate vasele ce pleacă în următoarele două săptămâni sunt pline. Ochi. Sunt numai câteva mii de oameni ce ajung în Antarctica în fiecare an, însă nouă atunci ni se părea că toți sunt îngrămădiți fix în acele două săptămâni.

Plecăm de la agenție, nu resemnați însă pregătiți să acceptăm că, deși ajunși în Ushuaia, vom rămâne probabil să vedem Antarctica doar într-un tablou. Ceea ce, având în vedere cele văzute până atunci în această caălătorie, ar fi fost perfect în regulă.

Și ”mini-seria” de față, s-ar fi oprit aici. Însă după cum bănuiți, lucrurile aveau să ia (din nou, pentru a câta oară în călătoria noastră) o întorsătură fericită. De fapt, mai multe intorsături fericite, ce aveau să ne ducă, de data asta fără Gunnar, mult mai la sud, în Antarctica.

Dar despre asta, data viitoare. Rămâneți cu noi!

 

2013-12-11T09:48:14+00:00 By |0 Comments

Leave A Comment