Hister Nostrum partea a IV-a: Intoarcerea acasa

Locatia curenta::/, Calatoriile lui Gunnar, Romania/Hister Nostrum partea a IV-a: Intoarcerea acasa

Hister Nostrum partea a IV-a: Intoarcerea acasa

Este o vorba “din batrani” care spune ca “drumul cel mai scurt este cel cunoscut”. Asta cam asa este, dar daca ne-am ghida numai dupa zicala asta, nu am mai “cunoaste” niciodata alternative. Iata cum povestea de astazi o sa fie despre intoarceri acasa, drumuri necunoscute si… ploaia lui Noe.

Care va sa zica Intoarcerea in Bucuresti, plecand din Eselnita, undeva langa Orsova. Pai nu e mare lucru… mergi pe la Turnu-Severin, Craiova, apoi fie “urci” pana la Pitesti sa te dai pe autostrada spre Bucuresti fie o iei mai pe la sud si te “distrezi” pe drumul cu o singura banda pe sens si in constructie spre Alexandria. Si cam astea sunt optiunile… nu? Hmmm… nu insa si daca esti inconjurat de oameni cu idei nastrusnice. Undeva cu o seara inainte de ziua plecarii fusese lansata o idee, in timp ce eram in jurul focului de tabara si ne indeletniceam cu incercatul slanei cu ceapa si curatarea pe interior a paharelor pline de palinca (unde altundeva putea sa rasara o astfel de idee?):

Ce ar fi sa ne intoarcem in Bucuresti prin Serbia si Bulgaria si reintrare in tara pe la Giurgiu? Da, traseul e mai lung cu vreo 200 de kilometri ( ~570 in loc de 370) insa in Romania se anuntau ploi serioase, ruperi de nori, furtuni si alte grozavii. Ideea avea deci ca “scuza” alegerea unui traseu mai pe la sud si teoretic mai ferit de intemperii. Desigur, asta era doar o fatada pentru ceva mult mai frumos: “hai sa punem motocicletele la treaba si la drum lung, asa cum le sade bine.

Recunosc ca nu am imbratisat ideea imediat (cand beau alcool sunt cam rezervat in a spune “da” la orice, asta asa… din principiu). Insa a doua zi de dimineata vorbesc cu Andreea si decidem impreuna ca vrem si noi sa ne alaturam grupului plimbaret. Vorba aia, ar fi fost ciudat sa apucam drumul cel mai scurt intre “A” si “B” dupa experientele din ultimele 9 luni… Zis si facut. Ne pregatim de plecare, eu punandu-mi deja pantalonii de ploaie pe mine. (model “racnet albastru” luati de la o firma de construcii )

Haina de ploaie ramane deocamdata in bagaje, avand sperante sa ocolim totusi ploile masive. Suntem in total vreo 8 motociclete si mai toti avem pasager. Destinatiile finale ale zilei respective erau Bucuresti pentru unii si Constanta pentru altii. Cel putin, asa gandeam noi, cand ne pregateam de plecare. Sfarsitul zilei insa avea sa fie putin diferit. Insa deocamdata nu aveam noi habar de asta.

Alimentam in Orsova si nu dupa multa vreme ajungem in dreptul granitei cu Serbia de la Portile de Fier I. E timpul sa ne luam la revedere de la “meleagurile natale”. Pentru o vreme…

Pentru a intra in Serbia nu este nevoie de pasaport, cetatenii romani putand calatori folosindu-se doar de buletinul/cartea de identitate. Ceea ce am facut si noi. Dupa o regrupare sumara, imediat dupa granita, ne aranjam in coloana: deschizator de drumuri Tibi, el avand si un fel de GPS pe telefonul Android (care se incarca si nu prea…) iar inchizator de coloana Eduard, fiind si mai experimentat si avand faruri albe-albe si usor de recunoscut. Astfel, iata-ne liberi sa exploram Serbia pe motocicleta!

Tinem drumurile de langa Dunare, indreptandu-ne spre orasul Negotin. Se pare ca am ales bine: Cerul ramane inorat totusi fara picaturi de ploaie. Iar traficul este aproape inexistent. Inaintam in voie si ne simtim excelent.

… avand in stanga si in dreapta lanuri de floarea soarelui si grau…

iar in fata si in spate motociclete puse pe treaba!

Ah si din cand in cand cate un fazan. Nu din aceia cu chipiu ci din cei reali.

Ne oprim chiar inainte de Negotin, strategic, langa o cisterna ruginita, pentru a consulta hartile (langa motociclete) si alte activitati… importante (dupa cisterna).

Hartile ne spuneau ca nu suntem departe de granita dintre Serbia si Bulgaria ceea ce se dovedeste a fi adevarat. In mai putin de jumatate de ora ajungem la un punct de frontiera cam in paragina ce parea abandonata de guvernanti acolo (cu tot cu inscriptiile din vremuri mai bune…)

Din fericire pentru noi, punctul de trecere era operational. O domnisoara granicer ne aduna cartile de identitate si dupa o asteptare cam lunga, revine si ne spune ca putem sa plecam. “And no photo here”. Cam tarziu…deja facuseram cateva, dar bine, hai ca ne oprim.

Iata-ne deci din nou pe punctul de a intra intr-o tara membra UE, Bulgaria. Bucurie maxima.

Si din nou, zone pe care nu le cunostea nici unul dintre membrii grupului, toti fiind pentru prima data in aceste locuri. Din pacate, odata cu schimbarea tarii se schimba si o serie intreaga de alti factori. Ploaia incepe sa se simta din ce in ce mai binisor. Iar drumurile incep sa se simta din ce in ce mai cu gropi. Atentie maxima deci.

Planul nostru ramane in continuare acelasi: ne tinem cat mai aproape de Dunare si calatorim spre Est pana dam de Ruse, unde trecem podul inapoi in Romania si aia e, suntem deja pe ultima suta de metri (pentru cei din Bucuresti) sau pe ultimele…250 de  kilometri (pentru cei din Constanta). Dar eheeei, mai e mult pana departe si deocamdata podul de la Ruse era un fel de “Vrabia malai viseaza”. Pana una alta, nu ar fi stricat niste “poduri” peste lacurile de pe sosea.

Acuma, sa nu credeti ca sunt ipocriti. Da, avem si noi gropi si da, probabil ca la bulgari eram pe drumuri secundare (in cel mai bun caz). Deci departe de mine sa fac vreo comparatie. Atata doar ca atunci, pe moment, am injurat putin printre dinti de cateva ori cand am luat orbeste gropi destul de adanci pline ochi cu apa. In rest… noi sa fim sanatosi si fericiti, VStrom-ul a rezistat. Si noi pe el, zgribuliti si infofoliti cat mai bine in hainele de ploaie.

Ceea ce mi se parea putin mai trist nu era ca ne ploua acuma ci ca oriunde ne uitam spre est sau nord-est nu parea sa fie o situatie mai buna.Cerul cenusiu era apasator si ud, peste tot.

Tinandu-ne parca isonul, sus pe stalpi in cuiburi, berzele  priveau la fel de zgribulite spre o deschidere a norilor ce ramanea doar o iluzie.

Totusi, inaintam cu spor si trecem fara probleme de Vidin, Lom si Kozlodui (chiar pe langa centrala nucleara a  bulgarilor). Grupul ramane compact si optimist.

Si asta in ciuda ploii care cadea parca cu din ce in ce mai mult spor. Si a foamei din stomac ce parea deasemeni sa isi faca simtita prezenta din ce in ce mai tare. Macar foamea am mai potolit-o cu 2-3 mere padurete, cu ocazia unei opriri intr-o benzinarie abandonata.

Cu ceva kilometri inainte, alungati si de ploaie si simtind nevoia unei pauze, ne oprim sub un pod, chiar in dreptul unor politisti ce stateau si ei ascunsi acolo cu radarul. Din fericire oamenii aveau chef de “socializare” asa ca s-au aratat prietenosi.

Ei nu stiau sa vorbeasca romaneste sau engleza, noi nu stiam bulgareste. Dar calatorii se impiedica de prea putine ori de aceste mici “amanunte lingvistice”. Scoatem noi harta iar ei telefonul lor cu GPS si incercam sa ne lamurim. Unde suntem si cat mai avem pana la Giurgiu.

Aflam ca suntem in… <random place of Bulgaria> (imi cer iertare dar creierul imi era mult prea “murat” la ora respectiva sa mai fi retinut numele scris cu litere chirilice) si…ceea ce era mai interesant pentru noi… aflam ca suntem inca FOARTE departe de Giurgiu. Si cam era deja trecut de amiaza. Hm, se refac calculele si pana si cei mai optimisti, accepta ca nu prea avem sanse sa trecem inapoi in Romania inainte de 7-8 seara.

Politistul cu mustata se uita cu putina mila la harta noastra de hartie cu Bulgaria si ii ordona scurt celui de la masina sa isi scoata telefonul ultimul ragnet cu android si sa bage ruta pana la Ruse sa vedem ce si cum.

Alt ciorchine acelasi rezultat: tot departe suntem. Nu avem alta de facut decat sa continuam. Si totusi, pacat cu ploaia asta, ne-am fi bucurat mai mult de privelisti daca nu ar fi trebuit sa fim atenti mereu la drumul ud.

Inaintam greu, pe drumuri ce nu se gasesc in cea mai buna conditie si care, datorita ploii continue devin si mai lente.

Wet crossings? Cine a zis ca trebuie sa mergi pana in America Latina sa dai de ele? Le gasesti muult mai aproape de casa:

Ne distram dar ne cam si udam. Eu nu am cunoscut inca un costum de ploaie care sa reziste cu brio mai mult de 2-3 oare in sub ploaie constanta. Iar noi ne aflam deja de mai mult timp in conditii foarte…hmm umede. Asa ca incet incet, fiecare loc uscat este cucerit, ca o reduta, de apa ce cade din ceruri sau care sare din balti.

Si la fiecare miscare a trupului, apa parea sa cucereasca si alte locuri ce erau inainte uscate. Hmm, oare pe unde o sa se mai strecoare acum?

La Oryahovo, deja ne era clar ca in acelasi ritm, urmand drumurile de pe langa Dunare nu prea mai puteam continua. Trebuie sa luam o decizie: incercam sa trecem cu bac-ul la Bechet in Romania, in ideea de a gasi drumuri ceva mai bune si de a ne afla macar pe teritoriu “cunoscut”? Sau schimbam putin directia si ne indreptam spre Plevna. Verificam BAC-ul si se pare ca avem cam 1 ora jumatate de asteptat pana la urmatoare trecere. Plus formalitati vamale mai lungi (nu trec asa des pe acolo motociclete). Plus ploaia care nu se mai oprea. Si am fi fost abia la Bechet pe malul romanesc. Deci tot foarte departe. Hai sa nu asteptam atata timp. Mai bine o luam spre Plevna iar de acolo iesim in drumul european E83 avand inca vreo 200 de kilometri pana la Ruse. OK! Asa facem. O ultima privire catre Dunare, de ale carei maluri, pe care le-am explorat atat in ultimele zile, ne despartim in final.

De unde ne aflam pana la Plevna mai erau cam 70 de kilometri. Pe harta parea sa fie un drum OK, drum national.  Si pentru o vreme asa a fost. OK. Noi si ploaia! Tot inainte!

Daca mi-ar arde sa ascult muzica, as fredona cu placere “ploaia care va veni/le va curata pe toate”. Doamne ajuta, ca dupa potopul asta iesim cu totii curati de aici. Numai sa ajungem cu bine acasa. Tot gandindu-ma eu la metaforele celor de la Pasarea Colibri…nah ca trebuie sa revin la realitate. Din cauza drumului. Care… nu mai era OK. De fapt… nu prea mai era deloc.

Hopaaa…. asta nu era prevazuta in carnetel. Nici macar in GPS-ul lui TIbi care insista sa continuam inainte. Acuma stiu ce o sa ziceti unii dintre voi: se termina asfaltul, incepe distractia, off-road-ul e libertate si tot asa. Da… stiu toate astea. Numai ca eu atunci nu prea aveam chef nici de “libertate frate” nici de alte distractii. La cat de uzi (si rataciti) eram eu unul recunosc ca  ideea unei  fasii “plictisitoare” de asfalt fara gropi care sa duca de acolo paaaana in Bucuresti nu imi era chiar asa de neplacuta.  Doar ca nu traim in lumea viselor. Iar in lumea reala, lucrurile erau clare: asfaltul se termina acolo. Incepea pietrisul ud si alunecos.

Bun, bun dar macar sa stim cam la ce sa ne asteptam in fata? Dupa calculele mele mai erau cam 40 de kilometri pana in Plevna. O sa fie ca aici? O sa dispara si pietrisul si o sa dam de vreun drum de pamant? (Caci cele laturalnice de pamant intalnite pana aici pareau foarte distractive…)

Din sens opus veneau masini deci macar asta era un semn bun: se circula pe acest drum. OK, intrebam pe cativa dintre soferi cum e drumul in fata. Nici unul dintre el nu vorbea engleza dar noi, fiind maestri in bulgara intelegem perfect: de la primul ca sunt vreo 2 kilometri neasfaltati. Intrebam pe altul si pare sa ne zica 12 kilometri. Eh, hai, mai bine ii dam inainte si nu mai intrebam pe nimeni ca poate se fac vreo 20 de km la a treia incercare.

Cei 2-12 kilometri se arata intr-un final nu mai lungi de vreo 500-600 de metri. Ceea ce dovedeste fie faptul ca bulgarii au kilometrii foarte scurti fie ca maestria noastra in a intelege limba bulgara este fara margini. Eu inclin spre optiunea a doua…

Reveniti la “semi-asfalt” vine randul unei alte distractii: ne ratacim in urmatoarea asezare ce avea multe strazi blocate de constructii. Ajungem sa ne invartim deci pe acolo, ocazie cu care aflam si ca “PLevna” la ei se zice “Pleven” si uite asa, din vorba in vorba si din localnic in localnic reusim sa inaintam incet incet… pana dam peste un “iepure” (o masina care se indrepta in aceeasi directie cu noi) pe care o urmarim si iesim cu bine de acolo.

Kilometri trec greu si ajungem intr-un final in Plevna. Oras mare, cu benzinarii si locuri unde se poate manca. Gasim un fel de cantina cu “impinge tava” unde dam buzna precum turcii (hmmm cred ca in cazul lor am putea spune precum “romanii” caci Plevna este unul dintre putinele locuri unde, macar o data in istoria, am dat noi buzna peste turci – si nu invers). Folosind inalte aptitudini de comunicare (aratatul cu degetul) ne alegem fiecare componenta pranzului, luat tarziu la 17:30. Era si timpul, dupa cateva ore destul de intense.

Cei mai norocosi dintre noi se si schimba in haine uscate. Ceilalti, ramanem asa si ne pregatim pentru a continua. Ni se parea ca am “ajuns” insa mai aveam cel putin 200 de kilometri numai pana la granita cu Romania. Si era deja 18 ceasul. Aici as vrea sa remarc omenia propietarului cantinei, care ne-a primit la el in stabiliment desi aratam ca niste caini plouati si curgeau apele de pe noi pai ceva decat de pe sindrila casei, dar nici nu ne-a admonestat ca am stat putin peste programul lor (pana ne-am mosmondit noi pe acolo). La final chiar ne-a urat drum bun si sa avem grija ca vremea nu e tocmai buna (hmmm…). Sa fie sanatos!

Asta este si ultima poza facuta de noi luand apoi decizia sa punem la adapost de umezeala aparatul foto. Este vorba despre un Pentax K30 caruia i se face reclama ca fiind “water resistent”. Din cele cateva ore bune in care a stat sub ploaie de la granita cu Serbia pana in Plevna… putem sa spunem ca de data aceasta reclama s-a dovedit adevarata.

Si pentru ca nu e frumos sa lasam povestea in coada de peste, iata pe scurt cum s-au desfasurat lucrurile mai departe:

Plecand de la cantina, viram gresit pe strada principala si ne indreptam o vreme spre iesirea gresita din oras (opusa fata de Ruse). Cand reusim sa gasim iesirea corecta din oras, spre Ruse, ne dam seama dupa cativa kilometri ca probabil e singura iesire din Plevna (drum mare cu 2 benzi pe sens) care nu are benzinarie. Si cum mai toti eram aproape de rezerva, nu exista alta solutie decat sa ne… intoarcem in oras. Plevna, bine te-am regasit. La prima benzinarie gasita nu se poate plati cu cardul iar noi nu avem leva. Deci ne afundam si mai mult in oras, pana dam de un Shell luminos, cu acoperis care sa te apare de stropii de apa (nu ca ar mai fi contat, oricum eram ud pana la os) si cu cititor de carduri. Excelent. Facem plinul si ne cautam inca o data iesirea corecta spre Ruse. De data asta nu ne mai opreste nimeni, drumul spre casa e deschis. El, drumul, poate da, insa cerul ramane la fel de inchis, sumbru si umed. Sunt momente cand abia vedem in fata din cauza ploii, iar la inaltimi mai intalte din cauza norului prin care circulam. Inaintam deci cu viteza destul de mica, 70-90, hai 90-100 in momentele bune dar acestea nu sunt prea multe. Iar acum nu mai suntem pe drumuri nationale nefolosite. Suntem pe European unde masinile trec intr-o veselie pe langa noi. Multe cu numere de Bucuresti, cateva depasind cam aiurea si grabit. Ah, puteti sa depasiti cum vreti, mie tot imi e dor de Bucuresti. Sau mai bine spus de casa uscata si de dusul fierbinte.

Doua dintre motociclete raman putin in urma asa ca ne regrupam inca o data undeva pe drum iar Dunarea o trecem pe intuneric, dupa 9:30 seara. O ultima oprire la Petromul de langa Giurgiu unde este momentul sa ne luam ramas bun. O parte dintre constanteni decid sa se opreasca la un hotel in Giurgiu. Nu mai avea nici un rost sa continue pana in Constanta in aceste conditii. Altii ne indreptam spre Bucuresti insa fiecare in ritmul sau.  Eu raman intr-un grup de 3 motociclete si probabil ca au fost cei mai lungi 60 de kilometri ce despart Giurgiu de Bucuresti pe care i-am parcurs pana acum. In noaptea ce s-a lasat in jur in fata se vad doar lumini rosii aleatoare iar in spate, aducatoare de liniste si cumva de siguranta data de faptul ca nu esti singur, farurile celor 2 motociclete ramase in grup.

Este aproape ora 11 cand trecem de castelele tiganilor de la intrarea in Bucuresti. Apoi luminile de la Tineretului. Apoi bulevardul larg spre Alba Iulia. Suntem acasa.

O zi plina. Plina de locuri noi, vazute pe fuga, de vreme nu chiar dintre cele mai bune (10 ore de ploaie), rataciri prin locuri unde nu intelegi scrisul si vorba localnicilor. O zi in care am apreciat asa cum trebuie o cafea fierbinte si o mancare calda si chiar si niste mere verzi, pe marginea drumului, o zi in care ne-a fost si frig, ne-a fost si cald, am fost si uscati dar mai ales uzi, in care am condus pe lumina dar si pe intuneric. Insa, mai important decat toate, o zi in care am calatorit impreuna! Si am ajuns acasa!

992900_506756589379398_2056153108_n

2013-07-16T13:33:26+00:00 By |0 Comments

Leave A Comment