Lumea Noua III.2 – In nordul Mexicului

Locatia curenta::/, Etapa III, Lumea Noua, Uncategorized/Lumea Noua III.2 – In nordul Mexicului

Lumea Noua III.2 – In nordul Mexicului

 

In nordul Mexicului: 4-6 Octombrie

Ei si cum dupa doua zile petrecute la Tom ne mai trecuse nodul din gat legat de trecerea in Mexic, era timpul sa ne avantam cu incredere spre urmatoarea destinatie. Barranca del Cobre (sau Copper Canyon) un loc care, conform celor citite, este mai mare chiar si decat “Marele Canion” din SUA. Insa Barranca del Cobre era inca departe de noi asa ca pana una alta exploram drumurile sugerate de Tom, drumuri ce ne duc prin muntii Sierra Madre Occidental.

Nu prea late, nu prea umblate si foarte serpuitoare, aceste cai se dovedesc pline de surprize. Prima dintre ele este ca suntem avertizati: “Acest drum este fara ursi. Atentie maxima!”

Desigur, o gluma facuta de vreun mexican, folosindu-se de jocul de cuvinte “SINUOSO” (sinuos) -> “SIN OSO” (fara urs). Trebuie mentionat totusi ca tipul a fost perseverent, mai toate semnele de pe ruta 20 fiind modificate in acest fel. Gluma, gluma insa partea cu “atentie extrema” se dovedeste a fi foarte adevarata caci fiecare curba se dovedeste a fi un fel de “surprize surprize” (fara Andreea Marin).  Niste vulturii par ca vor sa joace leapsa cu noi, decoland in ultimul moment posibil si facandu-ma sa ma sui pe frane pentru a evita o coliziune

Scapam de pradatori (Andreea ii numeste “curcani” si nu ii simpatizeaza deloc) si dam peste un alt personaj, o legenda a copilariei noastre: Road Runner!

Este atat de mic si agil incat Andreea abia apuca sa il prinda in poza de mai sus, inainte ca Road Runner-ul sa dispara in tufisuri. Chicotim la ideea ca ar trebui sa descoperim prin apropiere si capcana intinsa de coiot.

Insa nu avem prea mult timp pentru melancoliile copilariei caci conditiile se schimba rapid si dupa ceva vreme ne dam seama ca suntem complet singuri, inconjurati de verde si albastru.

Sentiment ciudat, singura dovada ca si alti oameni au trecut pe aici, este fasia asta de asfalt cu dungile galbene pe mijloc. Si uite…  nici ea nu este in cea mai buna  stare.  Mai intai pietre…

Apoi soseaua parca nu prea mai este nici ea convinsa ca vrea sa continue, parand ca se va transforma cat de curand intr-o poteca.

Iar pe marginea drumului zarim urmele timpului, ce aduc hrana pamantului.

Ne oprim ceva mai departe, pe marginea unei prapastii de unde privirile pot calatori pana departe.

In jur este liniste deplina. Este cald. Si nici vantul nu mai bate. Langa noi poposeste sentimentul ca suntem singuri. Suntem in Mexic si suntem singuri pe un drum ce nu stim exact unde duce si  nu stim unde avem sa ajungem in aceasta seara. Ciudat poate, aceste ganduri nu ne sperie. Sunt mai degraba o trezire a simturilor, o realizare ca aceasta calatorie se intampla cu adevarat, ca aceasta zi este foarte reala.

Intorc cheia in contact si huruitul motorului lui Gunnar vine ca o izbavire.  Plecam din acel loc, lasand gandurile apasatoare in urma, pe marginea prapastiei. Cat timp suntem functionali (noi si Gunnar), avem benzina si avem apa totul e OK. Curbele se scurg lin, ca intr-un film vechi si mut. Si nu dupa mult timp dam peste primul semn de “umanitate”. Si inca ce semn… un tir!

Ce o fi cautat omul asta pe drumeagul de munte cu tirul acela mare nu stiu. Insa noi ne-am bucurat ca am mai gasit un semn de viata. Si ne-am ingrijorat putin legat de cum am putea sa il depasim. Drumul nici nu prea avea 2 benzi (in adevaratul sens al cuvantului) ce sa mai vorbim de vizibilitate. Reusim, totusi sa ne strecuram in fata, asta si cu ajutorul soferului care ne-a semnalizat ca putem trece.

Si interesant este ca Adam mi-a spus, cand inca eram in SUA ca tiristii sunt de obicei baieti de treaba in Mexic si iti fac semn cand poti sa ii depasesti. “Aaa ce tare, ca si in Romania” i-am zis eu. “Serios? Si in Romania pun camionagii semnal stanga cand poti sa ii depasesti?”  “Aaa nu! semnalul stanga este cand NU poti sa depasesti la noi in Romania si dreapta cand poti sa depasesti ” Se pare ca in Mexic este exact INVERS! Aici se pune semnal stanga cand vrei sa ii spui celui din spate ca poate sa treaca. Ah, ce bine ca am stiut asta de la Adam.

Desigur, ati putea sa va intrebati cum iti dai seama daca semnalul stanga pus de tirist este pentru ca poti tu sa il depasesti sau pentru ca vrea el sa depaseasca pe cineva. Hmm mexicanii au rezolvat-o si pe asta: ca sa nu apara confuzii de acest fel, atunci cand vor sa depaseasca ei nu prea mai pun semnal deloc. Ca sa nu cumva sa crezi ca e OK sa ii depasesti. hmmm fiecare bordei cu obiceiul sau.

Noi lasam tirul in urma si dam peste trafic. Din cel mioritic. Pare cunoscut?

Si daca suntem obisnuiti cu vacile pe sosea, nu acelasi lucru se poate spune si despre… calareti pe sosea.

Intr-un mic sat din munti era foarte multa lume adunata. Se pare ca erau curse de cai si fiecare venise cu ce avea mai bun in… uhmm grajd.

Iar cei care nu participau la cursa, se plimbau agale cu mandrele

Din pacate nu am ramas prea mult prin preajma pentru ca locul nu ne atragea foarte tare. Am continuat deci si, pe ruta nationala 16 dam peste trafic mult mai serios. Multe camioane, ce la deal urcau cu fenomenala viteza de 10-15 km/h iar la vale incercau probabil sa recupereze, avantandu-se foarte optimist in curbe si calcand serios dunga galbena continua. Poate de aceea am vazut foarte multe semne de acest fel:

Pentru binele dumneavoastra, stati cat mai pe dreapta. Mda, bun sfat, dar ce bine ar fi daca si camioanele ar ramane tot numai pe dreapta. Pacat de drumul asta care este excelent pentru motociclete. Nu prea te poti bucura insa de el foarte tare. Peste cateva zile aveam insa sa intelegem ca ceea ce ni se intampla acum era doar o joaca de copil.

Suntem deci fericiti cand ne desaprtim de ruta 16, intrand din nou pe un drum de munte nu foarte folosit insa intr-o stare perfecta. Asfalt curat, marcaje bune si curbe frumoase. O placere. In curnad altimetrul ne spune ca suntem la 2500 de m altitudine. Si… ceva nu e in regula. Roata din spate se simte ciudat. Trag pe dreapta si Andreea imi confirma temerea: “Da, avem pana”. Caut si gasesc cu greu un loc cat de cat plat (drumul continua sa urce serpuind). Asta este, fara prea multe ceremonii scot trusa de pana, compresorul si caut “vinovatul” din roata. Cand il scot ma sperii.

Ohooo asta nu e bine. O bucata de metal de la Dumnezeu stie ce piesa. Cum a ajuns asta in roata noastra nu stiu. Insa gaura lasata in urma este ca o taietura de cutit. Incerc sa o peticesc cu snururile din kitul de pana. Unul clar nu este de ajuns. Incerc cu doua.

Nu tine. Aerul gaseste o fisura si continua sa iasa. Oprim o masina. O camioneta rosie cu un mexican la volan. Ii aratam problema. Se scarpina si el in cap ca si noi. Ne spune ca el se duce in varful dealului sa dea un telefon, ca aici unde suntem nu e semnal. O rog pe Andreea sa mearga cu el, poate reuseste sa afle ceva de vreo masina cu care sa caram motocicleta. Ei pleaca si eu raman sa mai incerc o peticire. In timp ce ma caznesc sa aranjez mai bine snurul imi dau seama ca Andreea tocmai ce a plecat cu un mexican necunoscut in masina, in creierii muntilor,  iar eu nu am retinut nici macar numarul masinii. Hmm…. nu mai am nevoie si de alte ganduri rele. Am suficiente cu pana asta. O sa fie bine. Si intr-adevar Andreea e bine. Se intoarce si mexicanul se dovedeste a fi un om super de treaba. Cu telefonul nu au rezolvat nimic. Cea mai apropiata asezare e la 50 de kilometri de aici, vulcanizari se gasesc in urbe, insa cum vom ajunge acolo nu stim. Mexicanul sugereaza sa incercam sa urcam motocicleta in camioneta lui. Nu ar merge nici asta pentru ca nu incape, camioneta e prea mica.

Ii multumim frumos omului pentru tot ajutorul si bunele intentii si il lasam sa se duca sa dea telefoanele. Noua nu ne ramane decat sa continua msa incercam sa peticim roata. Cu rugaminti fierbinti si doua snururi unul langa altul, pare ca avem bafta si ca aerul ramane in cauciuc. Plecam si ne salutam cativa metri mai incolo cu mexicanul nostru.

Kilometrii se scurg greu si parca mult prea repede simt din nou spatele fleasca. Iar nu mai avem presiune. Oprim si vedem roata moale. Peticul nu a tinut.  Problema este ca taietura este destul de lunga, de vreo 3 centimetri. Este foarte greu sa aranjez 2 snururi in asa fel incat sa fie etans peticul. Insa nu am alta varianta decat sa incerc din nou.

O noua incercare. Peticim, punem compresorul in functiune si incercam sa umflam roata. Acul urca greoi spre 30 PSI. Opresc compresorul si in linistea ce se lasa se aude clar… “sssssssss”. Tot nu e bine. Pe undeva scapa aer. Soarele cobora deja vertiginos spre apus. Ii spun Andreei ca nu are rost sa ramanem amandoi aici. Oprim urmatoarea masina care o sa treaca (si asa nu trec multe pe aici) si ii rugam pe oameni sa o duca pe Andreea pana in San Juanito, oraselul ce se gasea la 50 de kilometri. Cat timp eu continui sa incerc sa repar roata, ea urma sa caute o platforma cu care sa il ducem pe Gunnar in orasel.

Deja incepeam sa contemplez la ideea camparii pe marginea drumului in timp ce priveam acul compresorului ce abia se desprindea de cifra 0. O noua incercare. ajung la 34 de PSI si opresc compresorul. Liniste. Nu se aude nici un fasait. Pare ca de data asta, peticul tine. Strangem repede tot calabalacul si plecam spre San Juanito. Cu un ochi la drum si cu unul la odometru. Kilometrii par ca se tarasc incet incet. 40, 35, 30. Spatele nu pare moale. Opresc totusi sa verific presiune. 37 PSI. Asta inseamna ca e putin aer in cauciuc iar acesta se incalzeste, marind presiunea. Dar totusi e bine, inseamna in acelasi timp ca aerul nu scapa. Hai, poate ajungem! 20, 10 si… gata… uite, intram in San Juanito odata cu ultimele raze ale soarelui din aceasta zi. Nu mai e timp sa ne ocupam acum de roata. Cautam un motel si suntem fericiti. Da, am facut pana in creierii muntilor si am plecat cu greu de acolo. Dar uite ca Dumnezeu ne-a ajutat si am ajuns in oras. Am fi putut sa fim acum inca sus in munte, intinzand cortul pe marginea drumului. Sa ne bucuram deci ca suntem in siguranta, avem parcare pentru motocicleta si pat si un dus fierbinte pentru noi.

A doua zi dimineata eu plec cu motocicleta in cautarea unei vulcanizari iar Andreea ramane la Motel, cautand magazine ce ar putea sa aiba cauciucuri moto in orasul mai mare din apropiere (Chiuhuahua, la 200 kilometri). Si de aceasta data, mexicanii la care stateam se dovedesc super de treaba. Propietarul hotelului si fiul acestuia, afland situatia in care ne aflam, nu au stat pe ganduri si au pus mana pe telefon, sunand ei in locul Andreei la numerele pe care le gasisem online. Din pacate nici un magazin dintre cele contactate nu aveau un cauciuc cu dimensiunea cautate de noi.

In tot acest timp, eu gasesc o vulcanizare unde, dupa o discutie purtata in spaniola-italiana si muuulta gesticulatie, reusesc sa il conving pe baiatul de acolo sa se ocupe de cauciuc. Se aplica o vulcanizare pe interior (da, la cauciuc fara camera) si omul ma asigura ca pot sa mearg asa mult si bine. Hmm el ma asigura pe mine, dar eu parca tot nu sunt asa linistit. Ma intorc la Andreea cu roata peticita si ne sfatuim ce sa facem mai departe. In ciuda tuturor acestor probleme, suntem totusi optimisti. Suntem OK, suntem in civilizatie si roata este vulcanizata. Mai mult, toti oamenii intalniti pana acum s-au dovedit a fi foarte de treaba si saritori. E mai complicat putin decat speram insa suntem in Mexic si ne place!

Data viitoare aflam cum se termina “povestea penei” si facem cunostinta cu un canion mai mare decat… Marele Canion. Ramaneti pe frecventa!

Harta rutei din aceasta poveste:

 

2012-10-18T16:19:25+00:00 By |3 Comments

3 Comments

  1. Tudor October 19, 2012 at 12:47 am - Reply

    Cum te “sui” pe frane la o motocicleta? 😛

    PS: Puneti mereu harta traseului din respectiva poveste.
    PPS: Sunteti din ce in ce mai poeti cu fiecare povestire, excelent! 🙂

    • AlexMD October 19, 2012 at 1:23 am - Reply

      Pai te “sui” ca apesi pe frana spate cu piciorul si iti vine sa te ridici in picioare pe scarite sa se apese mai bine 🙂 Desigur, doar o figura de “stil”.
      Incepand cu Mexic chiar o sa incercam sa punem mereu harta.
      Poetul ca poetul… noroc cu pozele ca mai iese ceva din povestea asta 🙂

      • Radu October 19, 2012 at 9:06 am - Reply

        Da ?!? Io credeam ca te sui pe ghidon din cauza inertiei cand franzei 😛

        Una peste alta, bine ca ati rezolvat-o, eu am ajuns odata sa car motorul cu un papuc – cauciucul avea un defect din fabrica (o zona mai subtire) si nici macar cu 3 fire n-a tinut reparatia, a inceput sa se crape cauciucul pe langa. Si daca nu era papucul era o caruta probabil. Buna totusi ideea cu compresorul – cred ca te-a scapat de ceva dat la pompa.
        🙂
        Si, da, da-i cu pozele ca multa lume oricum numai pe alea le “citeste”.
        Numai bine pentru amandoi, salutari Andreei, sa-i cresca parul repede!

Leave A Comment