In loc de intro

Dupa cum probabil unii dintre voi stiu, pe 6 octombrie am alergat la Cursa de Stafete a Maratonului Bucuresti. Randurile de mai jos vor sa descrie experienta avut in ziua cursei, din perspectiva unui alergator neobisnuit cu astfel de curse si avand destul de putin antrenament. Un amator care va sa zica. Aceasta (experienta adica) a fost deci serios influentata de acest “amatorism” iar prin descrierea de mai jos nu incearca deloc sa ascunda acest lucru. Este sincera. Si in partile sale mai “dureroase”. Dar si in finalul fericit. Si cum deci ne plac finalurile fericite, sper sa va faca placere sa cititi.

Gandurile se aduna gramada, pe masura ce se apropie ziua cea mare, 6 octombrie. Si nu toate sunt dintre cele mai pozitive. “Ce ti-o fi trebuit tie maraton, nu vezi ca de abia fugi dupa tramvai in drum spre munca?” sau “Cine a fost desteptul caruia i s-a parut o idee buna sa se inscrie intr-o cursa care incepe duminica DIMINEATA?” Eu am fost desteptul se pare. Doar ca prin august, cand m-am inscris, sa te trezesti la 7 dimineata intr-o zi de duminica nu parea o tragedie.  Si drept vorbind, trezitul de dimineata nu o sa fie o problema majora. Terminatul cursei in bune conditii, s-ar putea insa sa fie, avand in vedere gradul destul de precar de antrenament. Unde mai pui si stilul de viata sedentar si deja nu prea ma vad bine. Dar vorba romanului, “ai intrat in hora, acuma joaca”. Si nici macar nu mai este doar “hora” mea. De cand m-am inscris in campania de strangere de fonduri pentru educatia copiilor, sustinuta de cei de la United Way, cursa nu mai este doar a mea. Este a tuturor celor care au sustinut ideea. (apropo de asta, pagina Galantom si campania vor mai ramane active inca 2 saptamani, deci mai aveti inca timp sa sustineti cauza daca doriti). Deci as face bine sa imi ating si eu tinta si sa termin cu bine stafeta maratonului. Deocamdata la ultima (din cauza vremii) sesiune de pregatire, moralul este ridicat.

In noaptea din-aintea cursei nu prea pot sa dorm. M-am culcat la 22:30, cuminte, cu gandul sa fiu odihnit. Ma trezesc succesiv, la 12,  la 2, la 3 noaptea, de fiecare data verificand ceasul. Mai este pana dimineata. La un moment dat “mai este” si un cutremur. Deschid ochii, astept sa treaca si adorm la loc.

Dimineata ma intampina cu un frig taios, chiar la iesirea din bloc. Imbracat in pantaloni scurti si doar o geaca subtire peste tricoul de concurs, fac o nota putin discordanta cu oamenii imbracati gros care se duc, Dumnezeu stie unde, la 7:50 dimineata.

Ies din metrou si gasesc un Bucuresti ciudat. Bulevarde intregi, fara masini, insa intesate de oameni si biciclete. Se da startul. Alergatorii pleaca in aplauze si cei ramasi pe loc se imprastie pe traseu. Pentru stafeta, echipele sunt formate din 4 oameni, fiecare alergand peste 10 kilometri pentru totalul unui maraton. Nu trece foarte mult si Dor, primul om din echipa noastra ajunge la zona de schimb, pasandu-mi stafeta.

Asta este. A inceput partea mea din “show”. La inceput sunt luat putin de val si pana sa trec macar linia de start (schimbul stafetelor se facea cu vreo 500 de metri inainte) deja mi se pare ca ritmul nu e chiar cel mai bun. E momentul ala cand realizezi ca ai parcurs nici 1% din drum si ti se pare imposibil sa termini toata cursa.

Dar, continui, pas dupa pas, caci oricum nu ai altceva de facut. De data aceasta nu am nici muzica deci timp suficient cu propriile ganduri. Prima tura spre Piata Unirii si intoarcerea la Piata Constitutiei. Abia 3 kilometri. Ii simt in picioare de parca ar fi 6. Dar nu sunt sase. Sunt numai trei. Din nou spre Piata Unirii, de data asta prin Piata Natiunilor Unite. Uite tribunalul, uite statiile de metrou. Hai ca mai e putin si intoarcem spre Eroilor. Este foarte interesant sa vezi piata unirii fara masini. Si cu multi oameni. In afara de alergatori (ce au fost cateva mii la toate probele) pe margine, ajutati de vremea frumoasa, multi oameni iesiti la plimbare.  Carucioarele de copii sunt impinse nestanjenite de masini parcate aiurea. Trotuarele sunt libere si ele. Lumea se da pe role sau pe bicicleta. Cum ar fi sa nu se poata circula cu masina prin centrul orasului in fiecare duminica?

“Ce mi-ar trebui si mie o bicicleta acum” gandesc in timp ce privesc trecand pe langa mine, incet, borna kilometrului cinci. Si gata. Pana la kilometrul acesta au “mers” antrenamentele mele din-aintea cursei, 5 kilometri. De acum e “teritoriu nou”. Ma gandesc de cand nu am mai alergat mai mult de 5 kilometri si imi dau seama ca de prin 2011. Bun asa. Lucrurile (adica picioarele) merg destul de greoi insa ajuta mult incurajarile primite de pe margine de la necunoscuti. Si uite asa, pas dupa pas, mai trece un kilometru. Traseul face dreapta pe Calea Victoriei. La deal. Ah asta nu e bine. Simt ca as vrea sa ma opresc putin din alergat si sa merg. Ah ce bine ar fi doar sa meeerg. Dar cam atunci cand imi venea sa cedez si era tentatia mai mare, iata pe margine in fata se agita cineva si se aude: “haide Aleeex haaaideeee!” (sotia!, cu aparat foto). “Haide Doooruuu haide mamaaaa!” (mama, venita de la tara sa isi vada odrasla “stralucind” la maraton. A vazut-o in schimb cu limba scoasa pe Calea Victoriei). Ei, da’ mai poti sa te opresti cand ai asa incurajari? Nu mai poti. Strangi din… dinti, te straduiesti sa zambesti si alergi mai departe. Zambeste zic, zambeste!

La revenirea pe Cheiul Dambovitei lucrurile se mai linistesc. Oamenii de pe margine se raresc, parca nici alergatorii nu mai sunt asa multi in zona asta. Se face liniste si se aud doar pasii pe asfalt, trecand, mereu, unul in fata ceiluilalt. Nu am nici macar muzica in urechi. Nu prea ma mai gandesc la nimic altceva. Simt bataile inimii si miscarea, sincronizata a picioarelor si mainilor. Ultima cotitura si linia dreapta (si lunga – caci mai erau vreo 2 kilometri) pana la finish. Stiu ca o sa termin. Stiu ca o sa termin alergand, fara sa ma opresc, fara sa merg, ci doar alergand. Nici pe departe nu ma gasesc printre performeri (ba chiar sunt destul de sigur ca o sa depasesc putin marcajul celor 60 de minute ce desparte “profesionistii” de amatori la distanta de 10 kilometri) Dar nu conteaza. Conteaza ca am terminat cu bine. Nu am castigat nimic altceva decat o lupta tot cu mine. Cu mine cel neantrenat si sedentar. Am predat, rasufland din greu (dar parca usurat) stafeta urmatorului Coechipier. Si am trecut la rolul, poate la fel de important de “spectator activ”. Adica relaxat pe margine si incurajat alergatorii ce se aflau inca in cursa.

La cursa de maraton,

La cea de semi-maraton,

sau la Stafeta.

Sau la cea a celor in scaune cu rotile, excemplu tacut si grauitor a ceea ce inseamna “sa nu te dai batut”

 

Toti acesti oameni au venit la maraton fie pe cont propriu fie sustinuti de diferite organizatii. Cluburi sportive si ONG-uri,

de companii si firme ce incurajeaza actiunile sportive ale angajatilor,

sau chiar… de biserici  (cel putin asa pare din indemnul cu viata vesnica)

Si foarte multi au venit pentru a sustine o cauza in care ei cred.  De la “Rosia Montana”,

la “o viata sanatoasa”, sau pur si simplu “Romania”

Pentru multi (sa spun pentru toti?) au fost si momente grele in care oxigenul era greu de gasit.

Trecand peste toate acestea insa fiecare a castigat in primul rand o lupta cu sine. Au fost deci toti invingatori, la un eveniment ce a insemnat cu mult mai mult decat alergarea unei distante fixe.

 

Nu stiu daca voi mai participa si la anul ca alergator, (eu sper ca da, poate chiar la semi maraton?) insa ca voluntar sau “simplu” spectator, voi incerca cu siguranta sa nu lipsesc.  Si v-as invita si pe voi sa nu lipsiti!

As vrea sa inchei prin a multumi celor care m-au sustinut in campania de strangere de fonduri pentru educatia copiilor aflati in situatii dificile. Sunteti extraordinari!